The Road

În ultimul timp s-a creat o isterie în masă legat de sfârşitul lumii şi uite cum am ajuns să ne punem toţi poalele în cap şi ne dăm de ceasul morţii că vine Apocalipsa şi noi nu avem buncăre săpate. Dacă nu mă înşel, totul a început cu „Zeitgeist”, care vorbea despre profeţia maiaşilor cum că în 2012 ne-am cam duce pe copcă. Au început să apăra tot felul de supoziţii de tipul „oare cum va fi sfârşitul? O să ne invadeze vreo rasă superioară? O să ne jucăm noi cu acceleratorul de particule până o să facă BUM? O să dispară în totalitate stratul de ozon?” Cum efectul de domino nu a întârziat să apară, cinematografia americană a început să scoată pe piaţă, parcă mai mult ca în anii trecuţi, filme despre the end of days. Şi aşa a apărut „2012” (cu variantele lui low budget, care se numesc tot 2012).

Din fericire am dat peste un film numit „The Road”, care a prezentat lumea în urma unui holocaust ale cărui cauze au rămas necunoscute pentru mine. Spre deosebire de filmele tipic americane în care eroul pleacă cu avionul de pe pistă chiar înainte ca sub el să se crape pământul ori dezamorsează bomba cu 2 secunde înainte să explodeze, „The Road” prezintă omul învins de latura sa animalică. Am început să jelesc la filmul asta de pe la minutul 20 şi am ţinut-o aşa până la sfârşit. Dacă simiţiţi că va paşte vreo despresie, nu urmăriţi filmul acesta, mi-a lăsat un gust amar câteva zile. În traducerea lui românească, „Drumul” prezintă încercările de supravieţuire ale unui tată (Viggo Mortensen sau mai cunoscut pe numele de Aragorn din LOTR) şi ale fiului său (Kodi Smit-Mcphee). Pentru că acolo unde „mâncare nu e, nimic nu e”, majoritatea practicau canibalismul sau, unele familii, ca să nu recurgă la aşa ceva, preferau să se sinucidă. Regizorul îţi aruncă în permanenţă în faţă când una caldă , când una rece. Există şi flashback-uri care ne duc într-un trecut în care păsărelele ciripeau şi mielul era prieten cu lupul, dar nea John Hillcoat ne aduce imediat la prezentul dezolant. Dacă băiatul reprezintă latura umană, altruistă, care se luptă pentru supravieţuire, bărbatul lasă impresia uneori că prezenţa fiului său este singurul lucru care îl mai ţine ancorat. Chiar dacă filmul nu abundă în replici, Viggo Mortensen şi-a jucat rolul extraordinar. Dar, după cum spunea bietul Pittiş, „sfârşitul nu-i aici” aşa că producătorii de la Hollywood nu au fost chiar fără de inimă şi au mai lăsat loc de speranţă.

Vizionare plăcută!