Eu când vreau să fluier, fluier

De când eram mică, maică-mea m-a făcut să cred că “ăla mic şi negru de respira greu” nu este Dark Vader, ci un ţigan. Dar am lăsat-o într-ale ei şi toată copilăria m-am jucat pe calea ferată cu minorităţile, asta până când a început un mic “război” între albi şi negri, cam ca în “Senatorul Melcilor”. Eu ieşeam cu preşul la poartă şi mă descălţam, ei îmi furau papucii, lucru care devenise ciclic, căci îl repetam aproape în fiecare zi: ei fugeau cu papucii mei, eu strigam după tata. Până când mi-au furat sania şi am zis “Pe aici nu se trece”. Şi cam asta a fost tot. Eram prea mică ca să pun etichete de genul “toţi ţiganii sunt hoţi” şi, cum la mine în cartier, peste 60% sunt “de culoare”, m-am contopit cu mulţimea şi am învăţat să-i accept.

Călită fiind, nu credeam că o să ajung să am apucături rasiste, dar şi-a scos Florin Şerban filmul şi mi-am amintit că e bine ca niciodată să nu spui niciodată. Dacă suferiţi de sindromul Vadim Tudor (“Medicamente! Medicamente!”) nu vă recomand acest film, căci s-ar putea să faceţi ca la americani: să luaţi o puşcă şi să sechestraţi elevii de pe la cine ştie ce şcoala din Chitila. Până la jumătatea filmului, eu deja îmi doream să se transforme într-un SF şi să vină vreo molimă sau invazie extraterestră şi să nu mai văd cum actorul principal este scuipat. Trecând peste problemele de rasă, pot să spun că filmul a fost bun şi surprinzător. Nu este vorba în el despre Revoluţie. Nu este deloc menţionat nici Ceauşescu, nici regimul comunist. A fost ca o gură de aer proaspăt venită după “Amintiri din epoca de aur”, “Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii” şi alte filme cu această tematică. Poate că cinematografia românească începe să se scuture de motivele decembriste. Povestea este în felul următor: un băiat mai are câteva zile şi urmează să fie achitat, dar cum viaţa este foarte rar dreaptă şi cum regizorul a fost al dracului, printr-o serie de întâmplări nefericite, tipul respectiv ajunge să ia ostatic o studentă la psihologie aflată în practică la penitenciar.

Ce am înţeles eu din filmul ăsta? Că libertatea ţi-o faci singur şi nişte ziduri nu sunt de ajuns să ţi-o îngrădească. Poţi să fii liber între patru pereţi la fel de bine cum poţi să fii şi pe o plajă. Personajul, pe numele lui, Silviu, evadează, însă hotărăşte să se întoarcă, drept pentru care pare un erou de tragedie greacă în luptă cu destinul deja scris. I-am trimis şi pe ai mei părinţi la film. Mama s-a întors impresionată şi, ciudat, nu a zis nimic de nicio persoană de culoare din film, a ţinut însă să adauge epitete de genul “nenorocita de mă-sa”, “curva de mă-sa”; iar tata a adormit încă de la începutul filmului şi a început să sforăie. Deci părerile sunt împărţite, însă eu recomand filmul cu căldură, cu ocazia asta o să îi  redescoperiţi pe cei de la Azur.

Vizionare plăcută!

Tags: Eu când vreau să fluier fluier, puscarie, tigani